Vise…

Sunt pieton intr-un oras impanzit de asa zisa ” lume” a circului. Si merg… si mergi… te indrepti cu disperare spre “casa”; cauti linistea pe care oricum nu ai sa o gasesti niciodata! Blocuri…

in oras domneste mizeria, praful si bomboanele pierdute sau aruncate de clovni. Pe straduta ingusta care coteste spre culcusul tau, zaresti doua bomboane frumos impachetate. Te apleci sa le iei… iti aduc aminte de copilarie. Nici nu te obostesti sa le desfaci poleiul multicolor! Bomboanele par a se inmulti si pamantul se deschide.

Imi spui:

- Sunt blocat in inima pamantului!

Si ma cuprinde o tristete insuportabila! Esti in inima pamantului! Si nu te mai poti intoarce. Nu te mai poti intoarce! Nu te mai poti intoarce!?!

Oare de ce atunci cand ne trezim si observam ca totul e neschimbat, visele de peste noapte ne par stupide? Chiar sunt? Nici un vis nu e stupid. Trairea din vis este la fel de certa ca si trairea “reala”. Visul este real in momentul visarii. Daca visele sunt stupide atunci cand ne trezim, trezirea pare la fel de stupida in vis. Cand visam si cand traim? “Traim” cand visam sau visam cand traim sau visam ca traim?

Ce inseamna “noi”

Uneori ma intreb ce rost isi au cuvintele si cum de am reusit noi, fiintele umane sa le rostim si sa le impodobim cu semnificatii. Natura m-a uimit si o sa ma uimeasca intotdeauna intr-un mod placut.  In mare, chiar si calamitatile naturale pot fi privite cu o satisfactie nebuna. Oare nu are natura dreptul sa-si revendice teritoriul furat? Cine suntem noi sa credem ca o putem transforma dupa bunul nostru plac?

De ce continuam sa tanjim spre modernizarea( care implica “distrugerea” naturii) locului in care traim? De ce nu vede nimeni ca involuam?

Toate marile imperii din trecut au trecut printr-o perioada de prosperitate si inflorire pana cand au ajuns la apogeu si in final au disparut ramanand doar pagini de istorie!?! Pentru ce ne zbatem?

Astazi am calatorit fraudulos:)) De ce? Pentru ca asa am avut chef! Pentru ca am vrut sa-mi demonstrez cat de nenorocita sunt! Viteza maxima si frane insuportabile! Nu se dau bilete in schimbul sumei de bani! Asa ca mai duceti-va dracului de canalii! Ce o sa se intample cu mine? Nimic. Absolut nimic. Joc teatru si incerc sentimente noi. Astazi a fost rusinea!

Si ce legatura are!?

…

Tristete… sau poate doar o parere de rau pentru trecut; pentru lumea de acum cateva sute de ani, pentru ce era atunci si acum nu mai e! Pentru tot realul ca-n vis; pentru sunetele de vioara si de flaut! Pentru pianul hodorogit si creierele batrane!

Dialog!?!

Si tot nu pot sa tac! Vorbesc ” in gura mare” ) despre lucruri pe care EI oricum nu le pot intelege! Nebunii sunt mai fericiti pentru ca ei vad lumea altfel, ei nu traiesc aici, unde ” traim” noi. Pentru ei totul e o iluzie, confunda realul cu irealul, traiesc de fapt intre real si ireal. Dar eu de unde sa stiu?

Poate ca ar trebui sa-mi gasesc si eu un copac sa-mi devina prieten intim, care sa stie totul despre mine si despre care pot stii cu siguranta ca nu imi va trada increderea.

Sau sa inmormantez in mine ura, dispretul, ciuma, scarba de tot, de lume, de oameni…

Pentru ce sa lupt, pentru cine sa-mi fac iluzii? Sa ma autodistrug!?!

Exista o persoana cu care corelez totul. As vrea sa raman in el pentru totdeauna, sa ma pierd in el, sa ma consum in el, sa dispar in el, sa mor in el! Ar fi atat de usor sa nu mai fiu! Si de fiecare data cand imi propun sa nu mai fiu, sunt! Contiunui sa respir. Si nu mai are rost sa mai spun ce simt pentru ca EI cred ca sunt nebuna. Si sunt. Pixul si hartia nu au cum sa spuna ceva pentru ca nu au voce sau cel putin asa cred eu… Mi-e sila de tot ce ma inconjoara! Oare sa spun ce cred? Sau sa tac pe veci? Sau sa vorbesc in continuare cu hartia? Dar nu pot! Nu exista dialog fara replica!